cum s-a nascut CLipE DE CopiLARIE

Am scris o carte. 

Se numeşte CLipE DE CopiLĂRiE. Cuprinde 25 de poezii despre etapele prin care trece un copil mic: naşterea, primii paşi, jocurile cu părinţii, sărbătorile de peste an, magia poveştilor, venirea pe lume a frăţiorului, alegerea unei profesii. Eu am scris 24 de poezii, iar fiica mea, de aproape 4 ani, a scris ultima şi cea mai importantă dintre ele! 

Am scris majoritatea poeziilor imediat după ce l-am adus acasă pe fiul meu. Eram epuizată: ziua stăteam cu fiica mea, care suferea puţin de gelozie, noaptea cu fiul meu plângăreţ şi mâncăcios. Când ambii copii dormeau şi în casă se făcea linişte, eu nu puteam să mai adorm de atâta oboseală. Îmi şi plăceau acele momente de linişte, în care mă uitam la ei cum dorm duşi, ca nişte îngeraşi. Preferam să îmi acord puţin timp şi mie, să îmi pun în ordine sentimentele, să mă acomodez cu situaţia, să rememorez clipele frumoase pe care le-am trăit de când sunt mămică…

Poeziile au venit aşa: una câte una, mi-au invadau creierul, s-au plimbat de colo-colo prin mintea mea până când s-au sedimentat şi le-am pus pe hârtie. Scriam una-două poezii pe noapte, aparent fără legătura una cu alta. Scriam din ce îmi aminteam, din ce mi se întipărise în inimă în cei 3 ani cât am stat cu fiica mea. Scriam de parcă cineva mi-ar fi dictat versurile, aşa… dintr-o suflare!

Uneori, când mă duceam la culcare, mi se învârteau în cap rime şi începuturi de versuri. Eram frântă şi nu îmi doream decât să le alung şi să DORM! Nu reuşeam, iar dacă aţipeam 15-20 de minute, mă trezeam cu o întreagă poezie în minte şi mă ridicam repede să o pun pe hârtie. Mi se părea  păcat să pierd o poezie gata făcută, aşa că îmi sacrificam somnul şi mă apucam de scris.  

Dimineaţă, i le dădeam Omului şi abia aşteptam să depănăm amintiri pe marginea lor…De câte ori nu am mai discutat despre cum au venit pe lume copiii noştri, despre gesturi, despre chestii amuzante, despre fricile noastre, despre momentele grele prin care am trecut cu bine…Şi parcă nu ne săturăm niciodată de aceste subiecte. Le-am discuta şi iar le-am discuta… cu aceeaşi plăcere, de fiecare dată, cu mii de detalii. 

Acest vârtej a ţinut aproape o lună. Şi dintr-o dată, stop! Nici o idee nu s-a mai legat. Niciun vers şi nicio poezie nu s-a mai rotit prin neuronii mei, ca şi cum acel “ceva” sau “cineva” care îmi dictase până atunci strofe întregi în fiecare noapte m-a părăsit subit! Aşa cum venise, fără “bună ziua”, fără “la revedere”! Mintea mea era dintrodată goală. Am încercat să mai scriu câte ceva ce mi se părea mie că ar fi întregit opera, dar degeaba! Chiar dacă legam cuvinte şi rime, versurile ieşeau searbăde, fără mesaj… 

Am selectat textele, le-am pus într-o oarece ordine, le-am corectat şi le-am stilizat. Aveam un manuscris frumos pe care vroiam să-l valorific într-un fel. Iniţial am vorbit la un centru foto să fac o fotocarte cu poezii şi fotografii de-ale fiică-mii. Ideea era frumoasă, dar parcă nu mă mulţumea. Vroiam ceva mai mult, dar nu înţelegeam ce anume. 

Pe vremea aceea fiică-mea învăţase câteva poezii la grădi şi îi plăcea să le recite prin casă. Am profitat de acest apetit al ei şi i-am citit poeziile compuse de mine. Erau despre ea, nu aveau cum să nu îi placă! (Cartea întreagă este “povestea” primilor ei ani, de exemplu, poezia Micul pictor s-a născut aşa). Le-a iubit de la început, iar eu mă simţeam foarte măgulită. Mă întreba mereu ce mai făcea ea când era mică. Uneori mă invita: mami, îmi mai citeşti, te rog, cartea despre mine

Devenise foarte interesată de poezie şi eu îi cumpăram tot felul de cărţi. Unele erau bune, ni se lipeau pe inimă, altele erau proaste, cu rime şi mesaje fade. Mereu comparam (deşi nu este frumos) poeziile mele cu cele pe care le citeam. Uneori comentam cu Omul că poeziile mele sunt de zece ori mai frumoase (cu toată modestia…). 

Nu mai ştiu a cui a fost ideea de a le publica, a mea sau a Omului. Probabil că a lui. Eu am câteva limite în ceea ce priveşte faptele măreţe, care mă scot prea mult în faţă, însă odată ce am prins ideea, lucrez sârguincios pentru a reuşi.   

Încurajată de familie, am trimis textul pe la diverse edituri (e-mail). Şi am tot trimis… Uneori îmi venea câte un răspuns, alteori nici nu mă băgau în seamă.

Între timp, am descoperit că dacă vreau nişte imagini personalizate pentru carte, trebuie să mi le fac singură, altfel tipografia le ia de pe internet şi le pune ca nuca-n perete în pagină, cu sau fără legătură cu textul.   

Am colaborat cu Maria Beatrice Caragaţă. Nu ştiam ce vreau, ştiam doar ce nu vreau ca imagini. Am mers pas cu pas şi am dezbătut fiecare poezie şi fiecare imagine în parte. A fost complicat. Uneori, Bety făcea un desen, apoi ne veneau alte idei şi stricam tot! Şi se apuca din nou de treabă… Uneori nu aveam deloc idei şi o întrebam pe fiică-mea cum ar vrea să arate desenul de la cutare poezie. Bety prindea ideile şi le transpunea pe foaie. Când îmi aducea câte un desen, fiică-mea le inspecta suspicioasă…Şi Beatrice nu se lăsa până când nu auzea un: daaa, îmi place, eu sunt aici, nu? Am ţinut-o aşa câteva luni bune în care eu tot modificam textul poeziilor. Începeau să sune din ce în ce mai bine.

M-am gândit la un moment dat să cer impresii şi de la alte persoane, aşa că am trimis poeziile la un batalion de cunoscuţi: psihologi, educatori, profesori, filologi, poeţi, mămici. Am primit felicitări, sugestii, încurajări. A fost de bine! Pfiu!  Mie îmi stătea mereu inima în gât până când primeam răspuns! Mulţumesc dragilor, feedbackul vostru a însemnat foarte mult pentru mine!

Cele mai dure critici le-a făcut Omul. Constructive de altfel! Am discutat mult şi am făcut unele schimbări sugerate de el. Am muncit iar de mi s-au încins neuronii, câteva poezii le-am schimbat cu totul. Rezultatul a fost mult mai bun. 

Cu poeziile şi desenele gata, am început iar să scriu e-mail la edituri. Iar..şi iar… 

Am ţinut foarte mult ca fiica mea să facă nişte desene pe care să le punem în carte, să poarte oarecum şi amprenta ei. Nu a vrut, deşi ei îi place să deseneze. Nu am insistat. Am căutat 2 desene mai vechi şi m-am gândit să le inserez la poezia Micul pictor, ca şi cum ar fi pictate pe perete. 

Cartea a fost până la urmă editată de Dinasty Books. Un tiraj mic, de lux: 54 de pagini, un suport hârtie foarte bun, integral color, capsată, cu coperţi cartonate laminate. Foarte elegantă!

Rămăseseră doar coperţile de făcut. Eram prea obosită să mă mai gândesc la ele, aşa că Beatrice le-a desenat după propriile ei idei. Uimitor este faptul că s-au potrivit mănuşă cărţii şi familiei mele (am înţeles asta mai târziu). Am întrebat-o pe Bety de ce le-a făcut astfel, iar ea mi-a răspuns: aşa am simţit! 

Imediat după ce am trimis coperta la editură, fiică-mea s-a trezit din somn şi mi-a spus: mami, am visat o poezie, ţi-am compus-o ţie, se numeşte Broscoiul din pozie. Evident, am trimis-o imediat la editură, cu rugămintea de a o trece pe ultima pagină. 

Şi atunci a început să aibă relevanţă coperta lui Beatrice, cu o prinţesă adormită, care stă pe un teanc de cărţi şi ţine în mână un tablou. Am pus în tablou poza broscoiului şi i-am dat interpretarea că prinţesa îşi visează poezia. Fiică-mea m-a întrebat ce e cu acel pantof printre lucrurile ei, iar nepoata mea i-a răspuns că e pantoful Cenuşăresei, prinţesa aflându-se într-o lume magică, a poveştilor, unde ea însăşi imaginează o poveste în versuri. Totul se petrece într-o bulă magică, bula de protecţie a părinţilor, în care ar trebui să îşi dezvolte personalitatea fiecare copil. Pe coperta spate apare şi un bebeluş: cartea începe cu o fetiţă şi se se termină cu o fetiţă şi frăţiorul ei. 

Acestea sunt emoţiile şi interpretările mele, însă în carte, fetiţa şi bebeluşul reprezintă copiii şi copilăria universală. 

Aşa cum am scris pe coperta spate: Oricare părinte, de fetiţă sau de băieţel, îşi poate regăsi copilul în versurile poeziilor din această carte şi asta face parcurgerea ei cu atât mai preţioasă şi mai amuzantă.Este un bun prilej de a depana amintiri frumoase împreună cu micul ghiduş, despre etape similare din viaţa lui. Va fi foarte interesat să afle pozne de când era bebeluş, ceea ce îi va întreţine apetitul pentru răsfoirea acestor pagini.Pe alocuri, versurile conţin noţiuni pe care cel mic este posibil să nu le fi învăţat încă, dar care pot fi un punct de plecare pentru însuşirea de noi cunoştinţe.  O carte cu o încărcătură emoţională foarte mare, pe care o adresez tuturor celor care îşi doresc să redescopere „Clipe de copilărie”!

Am organizat o lansare frumoasă şi vor mai urma câteva, pentru a o face cunoscută mai multor persoane. Cea mai bună promovare a fost a celor care au citit-o şi au distribuit postările mele de pe Facebook. 

despre lansarea cartii mele

Detalii carte pe Facebook

Aici voi scrie în curând de unde se poate comanda cartea, momentan suntem în negocieri cu librăriile on-line. 

De cele mai multe ori când spun cuiva că am scris o carte, mi se spune: aa, înseamnă că ai timp!  Adevărul este că am acelaşi timp pe care îl are orice mămică cu doi copii: 24 de ore de scris, gospodărit, educat, schimbat, hrănit, culcat, dormit, spălat, cumpărat, informat, socializat, achitat facturi… Poate doar îl împart altfel… Am un gram de talent pe care, cu ajutorul celor din jur, am reuşit să îl valorific în această cărticică minunată. Mi-am sacrificat ore de somn, uneori am apelat la bunica să îmi facă treaba, alteori am reuşit să mă mai detaşez de alte sarcini şi… e tot ce am putut, atât a ieşit!