a fost odata o expozitie…

Când fiica mea împlinea aproape un an, i-am dat pentru prima dată acuarele. I-au plăcut foarte mult şi ne-am creat un obicei ca, în fiecare seară, înainte de băiţă, să pictăm câteva planşe. Normal că desena planşele, pantalonii, parchetul, până şi limba, însă ne distram şi făceam lucrări frumoase, aşa că nu mai băgam în seamă aspectele mai puţin plăcute. Am descoperit tehnici de pictură interesante: cu bandă de pictat, cu bureţi, cu mâinile, cu picioarele şi de ce nu, cu nasul, cu trafalet, cu folie cu bule, cu flori, cu scoici, cu blocuri de construcţie sau alte jucării, cu pantofii lui tati, cu pliculeţe de ceai şi câte şi mai câte… 

Munceam mult până să pregătim materialele, să ne exprimăm cât mai creativ, să avem răbdare să se usuce planşa. La final, organizam mici expoziţii pe pereţii din living, iar fetiţa mea era foarte bucuroasă când îşi vedea lucrările atârnate pe pereţi, la loc de cinste. Le arăta cu degetul şi vorbea mereu despre ele, în general într-o limbă necunoscută

La doi ani, aveam deja câteva bibliorafturi mari cu desene frumoase. M-am gândit să fac o selecţie şi să organizez o expoziţie pentru prieteni şi pentru cei din familie (asta ca să fac şi un exerciţiu cu copilul, de apariţie în public). Tot pregătind desenele, mi s-au părut atât de frumoase, încât… BRING! … o idee începea să încolţească: ce ar fi să facem o expoziţie mai mare, la care să invităm şi străini, dacă tot vrem să obişnuim copilul să apară… pe scenă! Pff, ideea era foarte frumoasă şi începea să prindă rădăcini puternice, care îmi ocupau tot creierul şi nu îmi mai dădeau pace… M-am răscolit şi m-am pârpolit tot gândindu-mă unde şi când să ţin această expoziţie.

Am vorbit până la urmă cu Omul: “ce ar fi să facem o expoziţie undeva în oraş, restrânsă, nu mare…” I-a plăcut şi lui ideea, deşi ştia clar că nu va rămâne aşa… o chestie mică. El înţelege foarte clar principiul din capul meu: întâi o idee modestă, apoi se transformă în una gogonată, apoi creşte ca un cozonac şi dă pe afară într-o explozie de aranjamente şi detalii, care ne înhamă la multă muncă, iar pe el şi la mare cheltuială… (Aşa a fost şi cu copiii. Prima dată i-am aruncat peste umăr o poantă că mi-ar plăcea să avem un copil, apoi mi-am programat unul, apoi doi, că ne-ar completa foarte bine…şi tot aşa…).

Am fugit repede la Biblioteca Judeţeană, pentru că acolo mai văzusem eu lucrări dinastea, de copii. Am vorbit la Secretariat, unde am primit informaţii despre costuri şi nişte sfaturi bune: să nu organizez expoziţia în vacanţa copiilor, că nu mai trece nimeni pe acolo. În această conjunctura, am hotărât ca perioada în care vor fi expuse lurările să fie 7-19 iunie şi a venit ca un cadou de 1 iunie pentru fiica mea. 

Am muncit mult pentru organizarea ei: să găsesc panouri, să găsesc o formă de a le colora, să fixez planşele fără a le deteriora, să găsesc o ordine logică în care să le expun, să fac invitaţiile, să mă asigur că lumea va veni.

Panourile le-am colorat cu sprey grafitti, în curte la o colegă. Nu vă spun cum a rămas locul după ce am plecat: o parte de casă şi de grădină colorată foarte frumos în pasteluri de grafitti…

Erau 13 astfel de panouri, cam de 1 metru lungime şi foarte grele. Le-am plimbat de la curte-acasă, de acasă la bibliotecă, iar acolo ne-am chinuit groaznic să le aşezăm drepte, pe o aţă pe care trebuia să o cocoţăm până la un suport aproape de tavan! 

Am numit expoziţia, cum altfel decât “Bebe pictează”… 

Ca să fie mai haios, am ales şi câteva fotografii de-ale fiică-mii, din timpul activităţilor noastre şi le-am pus printre planşe.

Am aşezat lucrările pe teme:

Şi am intercalat unele elemente amuzante:

Şi să spună cineva că fiică-mea nu are talent: ia uite ce cocoş a tras cu pensula, într-o lucrare individuală, fără contururi făcute de mine şi fără alt ajutor (eu am trasat ulterior un contur cu carioca, pentru a-l evidenţia). “Punguţa cu doi bani” a devenit lucrarea de referinţă.

Invitaţii au fost curioşi şi au apreciat lucrările:

Ca orice eveniment care se respectă, la vernisaj am avut şi un Caiet de impresii, în care invitaţii ne-au lăsat mesaje, desene, urări frumoase.

Nicio petrecere fără Mikey Mouse şi personaje Disney, fără baloane şi picturi pe faţă:

Cea mai bună idee, care nu mai ştiu cui i-a venit, a fost să invităm o grupă de copii de la un centru de zi (gen afterschool). Au creat o atmosferă foarte frumoasă, cu îmbrăţişări, ţipete, râsete, glume. Chiar ca de 1 iunie!

Am avut lucrări şi pe alte materiale: farfurie, pânză:

Tabloul este pictat cu năsucul (mare distracţie!!!) şi a fost… vândut! Nu la licitaţie, ci dat pe sub mână naşei fetiţei mele, care e sora mea! E, neprofesional, dar ţineam aşa mult la el, că vroiam să rămână în familie 🙂 

Am avut şi doi fotografi, care au venit ca invitaţi, dar şi-au exercitat şi meseria în front!

Mica artistă, mereu grăbită, mereu cu o carte sub braţ, mereu atentă la toate detaliile:

Au trecut de atunci 2 ani, însă a rămas în memoria familiei mele ca un eveniment special. Nu e expoziţia lui Picasso sau Toniza, însă noi am pus atâta emoţie în aceste lucrări şi în această expoziţie, încât o amintim de fiecare dată şi îi dăm o aşa amploare, de parcă ar fi fost recunoscută de Muzeul Luvru. 

Ba mai mult, în cartea noastră, CLIPE DE COPILĂRIE, îi este dedicată o întreagă poezie, denumită Micul pictor. 

Şi pictez pe tot ce-apuc,

Fără vreo restricţie,

Iar la doi ani am avut

Prima expoziţie”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *