targu-ocna cea frumoasa si imprejurimile

De când am văzut prima dată Târgu-Ocna, pe când eram mai…tânără, m-am îndrăgostit de ea! Revenind, după ani de zile, împreună cu copiii mei, și privind-o dintr-o altă perspectivă, de mămică, mi-a plăcut la fel de mult!!  

Am așteptat cu nerăbdare această excursie, prima noastră ieșire cu familia întregită. De regulă preferam să-l lăsăm pe cel mic acasă, însă de data aceasta am zis că îi sunt și lui benefice salina și aerosolii de munte. Am supra-încărcat mașina cu băgăjele, am fixat scăunele pentru copii și am pornit la drum cu un mare Doamne ajută!

Ce a înțeles fiică-mea când i-am spus: “Fă-ți un bagaj cu ce crezi că ai nevoie în excursie”:

Drumul până la Galați l-am rezolvat cu o mare pungă de pufuleți bio. Am făcut un popas la Hanu Conachi, unde am găsit un părculeț de joacă pentru cei mici, în care am obosit mai mult noi, adulții, decât ei. Hârjoneala a dat rezultate într-un final și au adormit de pe la Ivești până aprope de Târgu-Ocna, așa că noi am mai trăncănit de-ale noastre și a fost neașteptat de relaxant.

Trecând prin Onești, unde am crescut până la 7 ani și unde îmi petreceam vacanțele de vară, la bunici, am resimțit mari emoții. Nu atât pentru oraș, cât pentru amintirea bunicilor mei, pe care eu i-am iubit enorm și îi mai iubesc încă, chiar dacă nu mai sunt printre noi. 

Când ieși din Onești spre Târgu-Ocna, peisajul se schimbă într-un verde plăcut, energizant. Dealurile scunde cu brăduți și foioase sunt de-a dreptul captivante. Satele prin care treci sunt frumoase, îmbinând tot felul de tradiții de la tot felul de nații. 

Peisajul este întregit de Râul Trotuș, răcoros, tulbure și repezit. La tot pasul vezi poienițe miraculoase care te îmbie să faci un popas și să te bucuri de iarba proaspătă și tulburător de verde.  

La pensiune ne-am simțit ca într-o micuță grădină a Raiului, aceasta fiind  înconjurată de munți, cu grădini cochete. Am căutat  o altă locație cu o amplasare similară și parcă nu ni s-a părut niciuna mai frumoasă ca aceasta.  

Fiind veniți cu doi copii micuți, nu am avut libertatea de a vizita foarte mult în jur, însă am reușit să atingem câteva obiective. Am avut și zile haotice, obositoare, în care am vizitat mult, am stat mult în mașină pentru a ajunge de la un obiectiv la altul, dar și zile de odihnă, pe lângă casă, de plimbări prin oraș și prin parc. Am încercat să împăcăm și dorința de joacă a copiilor, și dorința de explorare a părinților, dar și obiectivul principal pentru care am ajuns în zonă, cura de salină

Prima ieșire am făcut-o la Slănic Moldova. Slănicul este neschimbat: o oază de energie și răcoare. L-am regăsit la fel de liniștit, cu acorduri de muzică populară care răsunau din parc, cu norișori de ploaie și o boare de vânt jucăușă și binefăcătoare.  

 

Cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în părculețul de copii, normal. Dar am făcut și o scurtă plimbare pe la izvoare, la cascadă, 50 m pe cărări de munte, apoi s-au plictisit copiii și au început să se plângă că îi torturăm cu mersul pe jos. 

Și pentru că i-am obosit așa de tare, a doua zi am rămas în Târgu-Ocna, unde am descoperit Parcul Măgura, cu cele 7 izvoare de apă sărată. Locul este fantastic. Într-o găleată de munți, frumos amenajat și îngrijit, cu spații organizate pentru picnic, cu umbră sănătoasă, cu vegetație proaspătă de-ți venea să te descalți să simți iarba grasă sub tălpi, cu trifoi roz “pentru prințese”, un loc fabulos!

Într-o zi am tras o fugă în Onești, în principal ca să-mi revăd rudele. Ne-am plimbat prin parc, am facut câteva ture cu un ponei, ne-am pictat pe față, am ascultat muzică, ne-am dat în tot felul de mașinuțe, pentru că era Ziua Copilului. Și pozele au fost acaparate de copii, așa că din frumosul parc oneștean nu am decât atât:

În altă zi ne-am propus să ajungem pe Muntele Măgura, pentru a vizita mănăstirea și monumentul. Am făcut o scurtă plimbărică pe un drum foarte atractiv, prin pădure, pe un traseu turistic, însă ne-au întors din visare plânsetele binecunoscute, care cereau înapoi la mașină. Monumentul l-am găsit, ca de obicei, închis. Drumul de-a lungul muntelui până la monument este extraordinar de frumos: acea străduță micuță, curbată, cu ocolișuri neașteptate, cu puține locuri în care să oprești ca să poată trece o altă mașină pe lângă tine, cu copaci falnici care cresc într-o poziție bizară, cu mușchi pufos de pădure în cele mai stranii forme, cu o gamă armonioasă de culori, cu luminișuri prin care poți zări orașul pestriț. O amestecătură de senzații te cuprind pe această străduță: plăcere, teamă, uimire. 

Un alt loc impresionant a fost Domeniul Ghika- Dofteana: un castel misterios, aflat într-un parc care depășește așteptările, din care nu ne mai dădeam duși. Un ghid ne-a explicat succint istoria castelului și ne-a lăsat să vizităm o parte din interiorul acestuia. 

Am vizitat apoi și domeniul fratelui, Dimitrie Ghika, din Comănești, doar că aici era închis și am făcut doar o plimare prin parc. 

Deși gigantic, ne-a plăcut mai mult palatul fratelui Nicolae decât acesta. Probabil pentru că seamănă mai mult cu o casă de locuit, cel din Comănești semănând mai mult cu o instituție (asta fiind și realitatea). 

O privire aruncată gării din Comănești, un edificiu grandios:

Ca să rămânem în zona gărilor, o altă construcție care mi-a plăcut mult este Gara Salina:

Una dintre excursiile mele de suflet a fost spre Barajul Valea Uzului. Un drum fenomenal, un sat absolut superb, barajul minunat, tot ce îți poți dori. Copiii au adormit pe drum, însă odată ajnși la baraj, i-am trezit. Nu vroiam să rateze momentul fotografiilor (ca să avem mărturie că i-am plimbat când erau mici, să nu creadă cumva că i-am lăsat acasă 🙂 ). 

‘Uite mami, barajul, lacul, floricele, muntele, verdeața…”. Somnoroasă, fiică-mea a făcut ochii mari : “da, impresionant…, le-am văzut, acum hai la pensiune…”. Fecior-miu a fost impresionat mai mult de gustarea pe care am pregătit-o decât de peisaj. Dacă pleci la drum cu copii… așa pățești!

Satul de la poalele barajului este pitoresc, zici că este scos din povestirile lui Creangă. Aici am văzut cele mai multe căsuțe cu specific moldovenesc, foarte drăguțe. 

Între timp, reușise și fiică-mea să coboare pe Planetă și s-a distrat văzând văcuțele cu clopoței la gât, care se întorceau spre casă. I-au plăcut foarte mult și căluții care pășteau liniștiți pe marginea drumului. A mai simțit ea mare interes pentru “pecele de la păstăvălie”. Cât despre fecior-miu, stătea liniștit în scăunel, cu o privire gânditoare, analizând probabil potențialul locului, ori ticluind vreo poveste la fel de faimoasă ca a lui Nică, cine știe? Cert este că amorțirea lui ne-a făcut nouă foarte bine, că am reușit să ne delectăm cu toate frumusețile locului.

Întorcându-ne în Târgu-Ocna, am făcut și o plimbare cu senzații extreme, pe un pod înspăimântător. Pe alocuri, existau găuri prin care vedeai apa mânioasă spumegând și bolborosind, lovindu-se de bolovani. Brrr… Peisajul însă ne-a lăsat fără cuvinte:

Ah, ce vremuri! Ce răcoare, ce verdeață, ce zonă minunată! Vom reveni…

Despre Tg-Ocna și aici si putin  dincoace.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *