cum învăţăm copilul să aprecieze lectura

Imaginile şi filmuleţele cu o mămică veselă care ţine în braţe un bebeluş căruia îi citeşte o carte, iar acesta stă neclintit sorbind vorbele ei, sunt total nerealiste!

Am doi copii, dar niciunul nu a stat să îi citesc poveşti în perioada 0-2 ani. Au început să tragă de carte, s-au foit în braţele mele şi asta făcea lectura mai mult un stres decât o plăcere! Nici nu am auzit până acum vreo mămică să spună că bebeluşul ei ascultă cuminţel poveşti.

Când bebe este foarte mic, el doarme mai tot timpul, iar când este mai măricel, este aşa de energic şi distructiv, că te descurajează să-i mai citeşti.

Adevărul este că apetitul pentru lectură se cultivă, la fel ca cel pentru mâncare. Cum facem diversificarea? Îi băgăm deodată pe gât alimentele? Nu! Începem cu o linguriţă dintr-un aliment, apoi cu două, apoi cu două alimente, etc. Exact aşa trebuie educat şi pentru a accepta lectura.

Fiica mea a primit prima ei carte la 6 luni. O carte cu o marionetă micuţă, cu 2-3 cuvinte pe pagină, cu pagini de carton. I-a făcut aşa mare plăcere, că a mâncat-o la toate colţurile, iar din copertă chiar a ros mai mult de un sfert! Nu a avut răbdare nici măcar să-i citesc 2 cuvinte din ea. Însă îi plăcea să o examineze, să dea paginile şi să ne jucăm cu marioneta. Aşa că făceam tot felul de povestioare scurte pe baza căţeluşului-marionetă, cu multe onomatopee, care îi făceau plăcere, cu gâdilici şi cu denumirea părţilor corpului (“căţelul Ham-Ham! vine la năsuc şi puf! Îl papă pe tot!” Şi modificându-mi vocea, pronunţam gros şi răguşit, ca şi cum aş fi fost căţelul: “Mmmm ce bun este năsucul acesta, cred că vreau şi o mânuţă”).

Şi cu sute de astfel de jocuri, a început să îşi dorească să “vorbim” pe cărţi. Am luat o carte cu animale şi sunete şi îi plăcea să o răsfoiască şi să pună degetul pe imagini, iar eu explicam: “este lupul, lupul face auuuuu!, lupul trăieşte în pădure şi vânează alte animale”. Am citit în acest fel multe cărţi, pentru că ea era foarte curioasă.

De câte ori lua în mână o carte, apreciam asta, spunându-i “tu iubeşti cărţile”, apoi vorbeam cu alt adult (tati, bunica sau cine era pe lângă mine, ori la telefon): “uite, tati, cât de mult iubeşte fiica noastră cărţile şi cum are grijă de ele!” De fiecare dată o încurajam să respecte cartea: “noi nu rupem şi nu măzgălim cărţile”.

Pe la 1 an am început să-i citesc primele poezii. Câte o strofă. Dacă trăgea de carte, i-o lăsam să se uite singură, pentru că ştiam că nu o rupe. (Cu fii-miu nu merge această metodă, lui îi iau imediat cartea, pentru că ştiu că se uită 5 minute în ea, apoi, într-o clipă de neatenţie a mea aud hrâşti!- şi a rupt pagina!)

Nu era foarte interesată, însă îi citeam una-două strofe zilnic, chiar dacă, aparent, ea nu era atentă la mine, îşi lua vreun joc şi se ocupa de el. Uneori nu reuşeam să citesc decât un vers, că venea şi îmi lua cartea din mână.  

Asta cu jocul merge şi la fiul meu. Îi dau un joc, iar eu iau o carte şi citesc din ea, plimbându-mă prin cameră, ca şi cum n-aş vorbi cu el. (Copiii au la această vârstă o atenţie distributivă minunată, chiar dacă ţi se pare că nu dau doi bani pe ce spui tu).

Important este să te vadă că manevrezi cărţi zilnic şi că îi citeşti, chiar dacă îl interesează sau nu.

Uneori, luam jucăria preferată şi spuneam, fără să mă uit la copil: “Ursuleţ, hai să-ţi citesc o poveste frumoasă”. Copilul devenea atent şi un pic gelos şi venea să se cuibărească între mine şi urs, uitându-se în carte.

Cred că toţi copiii acceptă, la început, mai uşor poveştile decât poeziile, însă perseverenţa dă roade după ceva timp.

Când a început să vorbească, îşi lua câte o carte şi o răsfoia o oră, vorbind mult pe limba ei, ca şi cum ar fi citit-o într-o limbă necunoscută mie (puţină chineză, puţină portugheză şi ceva care suna foarte spaţial, căreia noi îi spuneam “extraterestră”).

Abia în apropiere de 2 ani şi jumătate am putut să citesc copilului o carte de poveşti de la cap la coadă şi să mă bucur de atenţia lui! O carte întreagă de poezii, (cam 12 poezii) am reuşit să-i citesc abia în apropiere de 4 ani.

Acum mă pune să-i citesc cel puţin o carte pe zi, indiferent că este de poezii sau poveşti. De câte ori mergem la cumpărături trebuie să aleg o carte nouă, pe care întâi o descoperă singură, apoi mă pune să o citesc şi să o recitesc şi să o recitesc…

De multe ori vine cu cartea şi mă întreabă: “Vrei să-ţi citesc o poveste”? Se aşează lângă mine şi începe să vorbească mult, după imagini, mixând informaţii pe care le are din cărţi, desene animate, din întâmplări de la grădi şi chiar fraze din cartea respectivă, pe care le-a reţinut de când i-am citit-o eu.

 Nu mai vrea cărţi de vârsta ei, sunt prea scurte poveştile! Vrea cărţi de 6 ani, poveşti de 100 de pagini, cu desene alb-negru pe care le colorează.

De ceva timp am început să facem exerciţii, să văd cam ce reţine din lectură.  Îi pun întrebări, iar ea răspunde (la mai toate). Recitim des cărţile, pentru că de fiecare dată mai reţine câte un detaliu.

Poeziile au început să-i placă foarte mult, în special după ce a avut primele succese la grădiniţă, cu memorarea şi recitarea lor. De la 3 ani ne dă zilnic spectacole cu poeziile învăţate acasă şi la grădiniţă. Recită chiar şi persoanelor străină (îmi amintesc că mie nu îmi plăcea să recit în faţa străinilor). Dacă este supărată de ceva, sau se teme (la doctor, de exemplu) şi o pun să recite, o văd cum se luminează, alege o poezie şi o rosteşte tare, cu drag. Nu îi place audienţa mare, mai ales dacă sunt mai mulţi străini, dar cu unul-doi, se descurcă excelent!

Pe la 3 ani şi jumătate a început să recite propriile ei creaţii, fără rimă şi fără sens, dar cu intonaţie. Uneori o ajutam: “hai să spunem aşa, că uite, rimează!”

Astăzi, în apropiere de 4 ani, a venit la mine şi mi-a spus: „Mami, am visat o poezie, m-am trezit cu ea în cap, ţi-am compus-o ţie. Se numeşte Broscoiul din poezie:

                                                               …ceva fără sens…

Iar dintr-un regat faimos

A venit un prinţ frumos

Cu o …(ceva spus în limba ei) veche

Şi …(ceva spus în limba ei) fără pereche”.

Ceva “pe limba ei” înseamnă aici cuvinte improvizate, dintr-un vocabular propriu (nu înseamnă ceva ce nu desluşesc eu, pentru că ea are o pronunţie foarte bună).

Nu poate încă să lege versurile, dar faptul că se chinuie să găsească rime mi se pare… GE-NI-AL!!

Am pus-o să repete de mai multe ori poezia, până când cuvintele s-au aşezat în mintea ei şi a ieşit aşa:

Broscoiul din poezie:

Dintr-un regat faimos

A venit un prinţ frumos,

Pe cap cu o coroană veche

Şi îşi căuta pereche.

 După alte încercări, a renunţat la prinţ şi i-a zis Broscoi râios, poate ca să aibă legătură cu titlul, care i-a plăcut ei atât de mult!

Copilul meu nu e mai cu moţ faţă de alţii, toţi copiii sunt geniali, doar că trebuie stimulaţi, trebuie să fim atenţi ce metode dau rezultate pentru a-l modela, să empatizăm până la identificare cu temperamentul lor, cu înclinaţiile lor. Şi atunci, le vom recunoaşte şi le vom încuraja potenţialul. 

Cât despre acceptarea lecturii, fiecare părinte îşi găseşte propria metodă, în funcţie de copil. Important e să înţelegem că niciun copil nu se naşte cu răbdarea şi cu plăcerea de a te asculta citind. Această răbdare este cultivată copilului de către adulţi, cu multă muncă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *