blog de excursionist si mamica

borsul de casa si ritualul bunicii

Cea mai bună mâncare pe care am gustat-o vreodată este borşul de buruieni al bunicii mele, pe care îl făcea primăvara cu lobodă, ştevie şi alte frunze pe care numai ea le ştia! Secretul cel mare era că îl acrea cu renumitul ei borş de casă. Toată lumea din oraş ştia că “borşul lui tanti Ileana este acru de-ţi sare căciula din cap”.

Bunica avea o metodă misterioasă de a umple borşul, cu un ritual fastuos. Avea o ulcică de lut, neemailată şi fără vopsea. O ulcică urâtă şi lucrată puţin cam strâmb. După ce o spăla de o zăpăcea, fără detergenţi, o lăsa la scurs. Apoi alegea o grămăjoară de cârpe cărora le dădea foc folosind mai multe beţe de chibrit (aş zice că în semnul crucii, dar nu ştiu dacă reţin bine). Paiele de chibrit le arunca peste cârpele arzânde, iar când focul se domolea punea deasupra ulcica, cu gura în jos, la afumat. Nu ştiu de ce făcea asta, ori să sterilizeze ulcica, ori să dea borşului un gust aparte, numai ea ştia! Cât stătea ulcica la afumat, ea îngăima nişte descântece nedesluşite, uneori cu un ton blând, ca şi cum ar spune o poezie, alteori cu un ton grav, parcă ar fi ameninţat-o să acrească borşul, că altfel ţăndări o face! Şi mângăiată, dar şi certată, ulcica stătea la afumat cam jumătate de oră-o oră (după cum aproximam eu). 

Apoi punea bunica tărâţe şi mălai, apă clocotită, huşte, crenguţe de vişin, leuştean, un colţ de pâine foarte neagră şi foarte tare, uneori cimbru, câteodată o feliuţă de lămîie. Şi să nu credeţi că le punea pe toate grămadă şi gata! Păi nuuuu, că fiecare ingredient era boscorodit şi descântat în fel şi chip. Eu nu pricepeam nimic din ce spunea, doar o vedeam încruntându-se şi gesticulând ori amestecând vârtos cu un făcăleţ în ulcică şi chiuind ca la nuntă, ori vorbind cu ea de parcă ar fi fost un membru al familiei! 

Mie îmi plăcea mult să o urmăresc cum umplea borşul. Pe atunci nu mi se părea deloc amuzant, din contră, parcă luam parte la un ritual sacru, la o procesiune pe care numai bunica ştia să o îndeplinească! 

Şi când îţi era lumea mai dragă, numai ce o vedeai că-şi ţuguie buzele, te prinde de moţ şi îţi trage un făcăleţ peste gură, să se acrească borşul. Şi cu cât te supărai mai tare, cu atât era mai fericită, că iese borşul mai bun! 

Pe toţi ne articula cu făcăleţiul, dar de mine îi plăcea cel mai mult, pentru că eram cea mai arţăgoasă, “aprigă la supărare”- cum spun moldovenii. Bombăneam şi dădeam din picior uitându-mă urât la ea şi la borşul ei! 

M-a prins odată şi când am mai crescut. Uitasem obiceiul şi m-a luat prin surprindere cu acelaşi făcăleţ pe care îl primeam peste bot şi când eram mică. Am început să râd în hohote şi a fost atât de nemulţumită!!! S-a încruntat şi a plecat bombănind: “eiii, cu tine se strică borşul… când erai mică mai repede îţi sărea ţandăra!”

Şi borşul ei descântat se făcea atât de acru şi atât de bun… 

Mult timp am avut impresia că umplerea borşului este o treabă de babe cunoscătoare de vrăji şi descântece. 

De curând, am devenit interesată de borş, pentru a le da copiilor să bea. Este un excelent probiotic natural, o sursă foarte bună de B-uri, magneziu, vitamina C, vitamina D, aminoacizi, carbohidraţi, etc.

Am cumpărat de la o bătrânică, dar nu prea mă întâlneam cu ea, sau uita să îmi aducă şi tot timpul rămâneam fără. 

Până la urmă m-am hotărât să fac eu, să văd ce o ieşi. Am găsit pe internet multe reţete, dar cea mai apropiată de ceea ce ştiam eu că înseamnă borşul, este a unei moldovence:

Cum se umple borsul de putina

Cu reţeta printată, mi-am adunat materiile prime, am făcut rost de un borcan şi am făcut primul meu borş, nedescântat, nebombănit, fără făcăleţ peste bot şi chiuit, fără afumătură. A ieşit foarte bun, acru, n-am ce zice! Le dau copiilor cu miere, de două-trei ori pe zi. 

Dar unde mai este farmecul umplerii borşului?!? Toată sceneta complicată pe care o interpreta bunica! Copiii mei nu-şi vor aminti nimic fantastic legat de borş. Ce ar putea ei povesti? “Făcea şi mama borş, îi spunea… limonadă de borş”. 

Asta este o amintire atât de preţioasă din copilăria mea, încât aş vrea să o transmit copiilor, să ştie şi ei că borşul nu se umple sec, aşa cum fac eu, ci are o… POVESTE!

2 comments

  1. Reply

    Creeaza propria ta poveste 🙂
    In bucatarie, orice mancare are o poveste. Daca nu stii povestea ei, fa-o pentru tine, pentru copiii tai. O mancare cu adevarat buna este cea in care pui suflet, unde printre ingrediente adaugi si stropi de dragoste, de ras si bunatate.
    Creeaza-ti povestile, cu ceva seminte de la bunici 🙂 Spune-le copiilor tai povestile tale, sau creati-va impreuna povestile 🙂
    Mancarurile mele, toate au cate o poveste, de aceea sunt atat de gustoase 🙂
    Spor!

      • Daniela on June 19, 2017 (6 days ago) at 14:48
      • Author

      Reply

      Gina Bradea, adevarat, povestile ne insotesc peste tot! Articolul meu in sine este o poveste, pe care o spun copiilor 🙂 Multumesc pentru reteta delicioasa de bors!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published.