nu ne place sa calatorim cu bebelusi!!

Mi-am întrerupt seria “plimbăricilor” acum 4 ani, când am născut-o pe fiica mea. Puţinele plimbări în afara oraşului pe care le-am făcut, au fost în general pentru consulturile periodice ale copilului. Până să împlinească ea 2 ani, am ieşit rar pe la pădure, sau la câte o plimbare în Deltă. Mi se părea un coşmar de fiecare dată când trebuia să plec cu ea undeva mai departe.

La început, ne frământam cu seria întrebărilor: unde avem în apropiere spital? dacă ia o căpuşă? dacă nu ştiu ce se mai întâmplă? Listă lungă… De regulă, eu oboseam aici şi renunţam la orice tentativă de ieşire. Totuşi, dacă treceam peste această etapă, venea chinul pregătirilor. 

Nu ştiu cum pleacă alte mămici, dar noi, pentru 2-3 ore de plimbare, aveam în portbagaj o jumatate de casă după noi: pamperşi, şervetele de o sută de feluri (pentru funduleţ, pentru guriţă, pentru mânuţe, pentru mami, pentru tati), dezinfectante de toate neamurile, tot felul de ronţăieli, sticle sterilizate de lapte, o tonă de schimburi (că dacă se udă, dacă e frig, dacă e cald, dacă plouă, dacă bate vântul…pentru fiecare “dacă”, pac! un rând de haine), apă pentru băut, apă pentru spălat, cutia de prim ajutor, loţiune de soare, loţiune de vânt, oliţă, jucării, păturică, carte cu muzică,  pungi de colectat gunoiul şi câte şi mai câte! 

Dacă treceam şi de această etapă, urma coşmarul drumului. Eu- rău de maşină din cauză că trebuia să stau în spate cu fiică-mea, ea- ba îi era cald, ba plângea, ba vroia apă, ba vroia lapte, ba vomita…

Ajunşi la destinaţie, alt coşmar: mergi cu piticul în braţe, pentru că toate suprafeţele sunt prea denivelate pentru căruţ iar copilul merge încet sau deloc pe jos. Mie mi-a fost imposibil să port copilul în braţe. Le admir pe mămicile care o pot face, eu am fost foarte obosită, cu o recuperare post-natală greoaie şi chiar nu aveam chef să mai car şi 10-15 kilograme de copil în braţe, de dragul excursiei.  

Cireaşa de pe tort, era că nici nu puteam să mă bucur de plimbare, că tot timpul trebuia să fiu atentă ce mai are copilul, ce mai vrea, de ce plânge, dacă are mâinile reci, dacă nu face insolaţie, dacă se deshidratează, dacă nu e ora de masă, dacă zboară vreo insectă de lângă ea, dacă îi e sau nu somn, dacă bagă ceva în gură şi tot aşa…

După atâta “distracţie”, eu ajungeam epuizată acasă, iar fiică-mea, care dormea buştean în maşină la întoarcere, era fresh şi avea chef de un clovn care să o distreze. 

După câteva escapade de genul acesta, analizând bine situaţia, am decis să mă plimb doar pe lângă casă, că era mai puţin obositor pentru mine, iar ea era oricum mulţumită de ieşire. 

Acum, când ea se descurcă foarte bine să meargă, este cu totul altceva să ieşim! Problema este că se adaptează destul de greu la plimbările pe coclau. După primele cinci minute, începe : “Am văzut pădurea, am văzut albinuţele, am văzut fluturaşii, acum hai acasă!” Dacă trecem de etapa asta, e minunat! 

Din comoditate (sau din nevoia de a ne mai odihni şi noi), facem aceeaşi greşeală cu fiul meu, pe care îl lăsăm în grija bunicii când ne propunem să plecăm pe undeva. Mă epuizează doar gândul că l-am lua şi pe el, cu jumătatea lui de casă şi cu toate grijile anexe.  

Cert: nouă nu ne place să călătorim cu bebeluşi! Îi plimbăm prin oraş, prin parc, pe plajă sau pe malul lacului, unde intră căruţul, dar în rest… aşteptăm să crească puţin!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *