coclau la final de iarna

După ce au trecut codurile de zăpadă și vânt, cum am văzut noi că s-a îmblânzit puțin vremea, cum am ieșit la colindat prin păduri. Ne-am strâns trupă numeroasă și am pornit spre o „destinație necunoscută, dar frumoasă din Dobrogea”- vorba unui membru vechi al găștii. Și pe bună dreptate, pot spune că partea frumoasă a județului nostru este că oriunde te-ai duce, dacă ai suficientă răbdare și interes să te abați de la șosea, găsești sigur un loc minunat.        

Frigul de afară și vântul nemilos ne-a împins în pas alert pe valea sinuoasă a unui pârâu. Pojghița de gheață nu se topise încă, iar pe alocuri puteai distinge tot felul de forme fine, ca un fel de gravură pe un pahar de cristal. Sub ghețurile transparente, clipocea o apă tulbure, repezită ici-colo de curenți și învârtită în ochiuri micuțe pe după o piatră mai colțuroasă.   Stratul generos de zăpadă ne-a dat uneori de furcă, dar fiecare peripeție a constituit un nou prilej de amuzament, fiind trecută cu bine de membrii echipei.

Am ticluit strategii pentru a ne croi drum pe sub malurile abrupte, uneori innecate de apă, am traversat pârâul pe un trunchi de copac ce căzuse de-a curmezișul și se balansa peste șuvoaiele tulburi, am format un cordon de oameni viteji pentru a putea urca pante alunecoase și ne-am improvizat scări din rădăcini mai viguroase, cam  astea au fost ocaziile care ne-au stârnit palpitații și ne-au îmboldit imaginația cu tot felul de exagerări de care ne pufnea mai apoi râsul.

Pădurea nu își revenise la viață, totul fiind mohorât, uscat și inert. O biată gărgăriță stătea zgribulită pe o creangă de copac. Ne-a mirat curajul ei de a ieși la „aer” pe un așa crivăț. Ori practica sporturi extreme, că prea stătea înțepenită pe creanga subțire, sfidând puterea vântului. Să fi fost vreun număr de echilibristică?   

Urcușul pe malul pieziș ne-a deschis apetitul pentru escaladări, așa că am trecut repede în revistă cam pe ce coastă de deal să apucăm. Am ales un povârniș de pe lângă Consul, unde am găsit o peșteră ronțăită în calcar gălbui- roșiatic.   

La coborârea în peșteră am avut parte de un exces de adrenalină. Am practicat intrarea prin alunecare, după următoarea procedură: ajuns în buza peșterii (adică un crater cu pereți verticali, înalți și foarte alunecoși), se ia o doză de inconștiență și se injectează direct în creier, ceea ce produce un stimul atât de puternic, încât te trezești că tocmai ți-ai făcut vânt pe perete și nu ai nicio priză pentru a te putea sprijini. Într-o secundă, pricepi că aluneci fulgerător către targa de la urgențe. Sprijinul meu a venit de la coechipieri, așa că excursia nu s-a terminat în ghips. Sper ca data viitoare să-mi amintesc că nu sunt Omul Păianjen și să încerc alt procedeu de acces în grotă.

După așa experiență periculoasă, am simțit nevoia de ceva mai delicat. Am ales o plimbare pe pământ neted și am scormonit prin zăpadă după ghiocei. Ce bine a fost să simt iar pământul sub picioare!   

La întoarcere, ne-au încântat aglomerările de nori pufoși, purtați haotic de vânt.

1 thought on “coclau la final de iarna”

  1. dar observ ca aveti si talent de naratoare… stimata domnisoara!
    superbe cadre luate de pe varful Consul!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *